Fragment, cap.1
S-a îndrăgostit de prima oară de satul ăsta, ceva ca o vrajă a cuprins-o când a pășit pe ulița principală. Era primăvară și mirosea a flori. Erau, e drept, pomii înfloriți, dar mirosul nu era de la ei. Mirosea ca în rai. A întrebat o gospodină țanțoșă ce o privea curioasă:
– De unde vine parfumul ăsta?
– Uite colo, i-a spus gospodina arătând în partea opusă locului unde erau corturile lor, este o pădure de mălini, de acolo miroase așa frumos.
Ca vrăjită copila a plecat în direcția în care arătase mâna. Era așa de fascinată de miros încât a uitat să mulțumească femeii. Aceasta a privit îndelung cum se îndepărtează, a făcut semn spre ea ca spre o zăludă apoi a intrat în ograda casei. Hipnotizată copila a străbătut în grabă ulița centrală și la ieșirea din sat a văzut minunea. Cât vedea cu ochii, o pădure întreagă de copaci nu prea înalți, îmbrăcați în flori albe, mici și gingașe. Mirosul pătrunzător, iute și acrișor, o îmbăta ca cea mai tare băutură. Ca vrăjită a început a se legănă, cu mâinile întinse spre cer, minute întregi prin pădurea de flori. Lumea din jur nu mai avea nici o importanță pentru ea, dansa vrăjită de miros și de frumusețea florilor. Nu a știut cât a durat dansul ei, dar s-a trezit ca din vis și a plecat grăbită spre tabăra familiei. Pe drum a întâlnit preotul satului. S-a apropiat și cu vorba mieroasă i-a zis:
– Tată părinte, dă-mi și mie ceva de pomană.
Preotul s-a întors spre ea și, privind-o de sus până jos, apoi iar de jos până sus, a întrebat-o:
– Ce e cu tine, ești bolnavă?
– Ferească Dumnezeu!
– Atunci de ce cerșești?
– Pentru că am nevoie.
– Ești tânără, poți munci. De ce cerșești?
– Ce să muncim, taică părinte? Nu ne primește nimeni?
– Măcar ești creștină? Ești botezată?
– Nu sunt botezată? Ce e aia botezată?
Preotul a dat din mână a lehamite.
– Dar ești măritată?
– Da, de astă iarnă.
– Bărbatul tău unde este?
– E la cort, la caravană.
– Ia cheamă-l aici, să vorbesc cu el.
Femeia a aleargat într-un suflet la cortul ei. A găsit bărbatul fumând, întins la soare.
– Ai adus ceva de mâncare?
– Hai mo, că ne cheamă popa din sat.
– Unde femeie? răspunde el.
– Hai că ne așteaptă, lasă țâgara.
– Marla to dolo, mo! Hai că viu!
Sperând la o pomană bogată o însoțește în pas grăbit. Preotul îi așteaptă în același loc. Meșterește ceva la poarta casei, așteptându-i. Îl măsoară și pe el cu privirea, apoi vădit satisfăcut îl întreabă:
– Cum îți zice ție?
– Ferdinand, boierule!
– Știi vreo meserie?
– Nu știu, mânca-ți-aș….
– Și din ce trăiți voi?
– Din cerșeală, din gâcit…
– Din furat, completează popa.
– Nu, să moară ce am mai scump că eu nu fur.
– Lasă, lasă, spuse el, vă știu eu. Și, ia spune, îți place viața asta? Nu ai vrea să ai și tu casa ta, gospodăria ta, să nu mai umbli prin frig și prin arșiță?
– Mi-ar plăcea conașule, spuse el gânditor, cum nu?
Țiganca urmărește discuție plimbând printre dinți un fir de iarbă fragedă și dulce. Privește cu interes când la unul, când la celălalt.
– Aș avea pentru voi o casă cu grădină, iar de lucru se găsește din belșug la noi. Numai să fiți serioși și cinstiți, că veți trăi bine aici.
Cei doi s-au privit uimiți și fără să ceară părerea bulibașei au acceptat. Din câteva cuvinte s-au trezit cu casă, cu ceva pământ și în grija preotului, lucru mare în comuna aceea. Atunci au aflat că satul se numește Mălinești, de la copacii înmiresmați ce cresc acolo.
