Episcopul, fragment
Autobuzul vechi aleargă pe drumul pustiu. Din vreme în
vreme mașina se mișcă într-o parte și alta căci oricât ar fi de meșter
la condus șoferul nu poate ocoli toate gropile din drum. Nervos de
zdruncin, dar și de eventualele stricăciuni ce s-ar putea întâmpla
autobuzului șoferul înjură nervos. De obicei nu înjură de lucruri
sfinte dar acum o face pentru că undeva, la câțiva metri de el se
află un popă, probabil un călugăr.
– Hristoșii mamii lor de oameni! Ca în primăvara asta n-am
văzut drum mai prost. Am să vorbesc la Partid și dacă nu fac nimic
în două săptămâni merg personal în audiență la prima secretară
de la Zabău. Într-o zi or să-mi sară roțile și atunci să vezi necaz.
Episcopul Iordan ascultă cuvintele șoferului fără să îl
deranjeze prea mult. E prea gânditor să răspundă la asemenea
provocări și, de altfel, ce ar rezolva? În plus este într-o stare de
bucurie cum n-a mai fost niciodată. E vesel și fericit pentru că de
aproape două săptămâni a fost avansat ca episcop titular la una
dintre cele mai vechi și renumite episcopii din țară, Episcopia
Zabăului. La propunerea Patriarhului, colegii episcopi din Sinod
au votat alegerea lui. Se bucură foarte mult. I-a plăcut și ca vicar, dar
în orice decizie era nevoit să ceară sfatul și aprobarea titularului.
Bătrânul și blândul său arhiepiscop, însă, era șovăielnic când urma
să se ia decizii importante. În timp l-a înțeles și a încercat să nu îl
tulbure. Binefăcătorul său, Patriarhul Moise, la care s-a plâns de
mai multe ori i-a spus clar:
– Dragul meu, evită orice formă de conflict. Fii diplomat
și înțelept! Dânsul e titularul, dânsul decide. Nu vreau ca să fii
etichetat ca om rău de colegii episcopi, căci asta te va lipi până la
moarte de același scaun de vicar.
– Așa o să fac! spunea mereu.
Regretă că trebuie să meargă cu autobuzul, dar în funcția
pe care a avut-o nu avea dreptul să aibă mașină de serviciu, iar
de mașină proprie nici nu se punea problema. Știe, nu speră, că
asta va fi ultima plimbare cu autobuzul. A ajuns să nu mai suporte
să stea între oamenii simpli. I se par zgomotoși, vulgari, simte că
miros urât. Din când în când duce la nas batista lui parfumată căci
simte că i se taie respirația. Mai are vreo 50 de kilometri până la
Zabău și scapă de calvar. Nimeni din cei de la Episcopie nu știe că
o să ajungă astăzi. Vrea să le facă o surpriză și, mai mult, vrea să
vadă cum îi găsește pe consilieri și pe cei din administrația locală
bisericească. Autobuzul oprește în stația dintr-un sat și urcă vreo
câțiva oameni. Între ei remarcă pe unul care are mustață și barbă.
Are în mână o geantă de piele neagră și cam unsuroasă. Așează
geanta între picioare și se agață cu ambele mâine de bara de inox
prinsă în tavanul mașinii. Miroase a țigări și a băutură ieftină iar
mișcarea mașinii îl face să se legene dizgrațios. O bătrână de lângă
episcop îl strigă:
– Părinte, vino aici în locul meu. Ia loc că te văd cam obosit.
Bărbatul râde, dezvelindu-și dinții îngălbeniți de tutun, se
apleacă, ia ganta și se așează în locul femeii.
– Fir-ai al dragostei, tanti Floarea, îți mulțumesc.
Abia atunci îl vede pe călugăr și îl privește curios. Îl măsoară
de sus până jos, apoi, vădit nemulțumit îl întreabă:
– De unde este cuviosul?
Zâmbește ironic, dorind să se arate superior. Episcopul evită
discuția și se întoarce cu spatele la el. Asta îl deranjează pe bărbat.
– Hopa, preacucernicia sa preacuviosul părinte nu vrea să
vorbească cu mine. Asta e! Așa sunt unii, fuduli. Știi cum se spune:
prostul dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul. Hai pa!
Se întoarce apoi la banca lui, se așează cu capul pe speteaza
din față și adoarme imediat. Din vreme în vreme bombăne cuvinte
neînțelese, frânturi de rugăciuni și de slujbă. Bătrâna se apropie și
îi șoptește episcopului:
– Să-l iertați că nu e om rău, dar a luat darul băuturii.
Episcopul oftează și îi face semn că a înțeles. Nu îi place
scandalul, dar știe că va veni momentul să stea de vorbă amândoi.
Coboară în Zabău și merge întins la Episcopie. Primul care îi iese
în cale este portarul. Mărunțel și cam brunet îl ia la rost:
– Cine sunteți cucernice, și cu ce treabă pe la noi?
– Eu sunt noul episcop, Iordan Calatis.
Ca la un semn atitudinea omului se schimbă. Fața devine
zâmbitoare iar atitudinea mult mai binevoitoare:
– O, Preasfinția voastră, bine ați venit! Poftiți, sărut mâna!
Se apleacă protocolar și sărută mâna episcopului.
– Cine ești mata?
– Eu sunt Gogonel, portarul Episcopiei.
– Aha, bine! Cu cine pot vorbi astăzi?
– Dintre consilieri?
– Da.
– Sunt toți, căci au mult de muncă. Preasfințitul Anton ținea
foarte mult la disciplină, așa că, din rutină respectă programul.
Episcopul Iordan știe asta. La ședința de după alegerea sa ca
episcop, Anton Plămadă l-a felicitat. Și el pleca la mai bine, fusese
ales Mitropolit al Ardealului. I-a spus, însă:
– Chiar dacă nu am stat multă vreme la Zabău am încercat să
schimb câte ceva. Când am venit am găsit consilieri cam în vârstă.
Erau oameni buni, de altfel, dar nu erau deloc pregătiți pentru
administrație. Nici nu știau să facă un raport sau un memoriu. I-am
schimbat pe toți, am pus oameni tineri, mai bine pregătiți, i-am
învățat tot ceea ce era necesar și în ultima vreme lucrurile au mers
bine. E mult de lucru, eu am început reconstrucția complexului
episcopal, dar e abia începutul, aveți de treabă enorm, oricum. Să
vă ajute Dumnezeu în tot ceea ce veți face!
În câteva minute tot corpul de funcționari era aliniat în fața
noului episcop. Acesta, ca un adevărat stăpân l-a privit pe fiecare
în ochi, apoi le-a spus:
– Preacucerniciile voastre, sunt Iordan Calatis, după cum
știți, cu voia lui Dumnezeu și cu alegerea Sfântului Sinod, noul
episcop al Zabăului. Mă bucur să vă cunosc. Am referințe foarte
bune despre dumneavoastră și sper să colaborăm foarte bine.
Distinsul Mitropolit Plămadă, predecesorul meu, v-a lăudat
foarte mult. Am înțeles că dânsul a început un proces de înnoire
a vieții bisericești. Sunteți îndatorați ca în cel mai scurt timp să
îmi prezentați raportul de activitate pentru fiecare sector, planul
pentru perioada următoare, dar în același timp trebuie să mă
ajutați să pregătim instalarea.
– Vom face cum porunciți, preasfinția voastră.
– Dacă vreți să avem colaborare bună trebuie să fiți în deplină
ascultare. Știți ce înseamnă asta, da?
– Știm prea bine, vom face întocmai.
– Și încă ceva, venind cu autobuzul de la Calatis a urcat un
popă dintr-un sat, la vreo patru-cinci stații de Zabău. Era beat
mort și agresiv. Vreau să îl aduceți în cel mai scurt timp în fața
mea.
A doua zi, spăsit, preotul era adus în fața noului episcop.
Când l-a văzut s-a îngălbenit la față și a început să tremure și mai
tare. Chiar așa beat, cum fusese în ziua precedentă, își aducea bine
aminte ce a spus și mai ales cui a spus.
– Mata ești Făt Frumos din autobuz?
Vocea preotului s-a micșorat, era stinsă de-a binelea, încât
episcopul făcea eforturi mari să-l audă:
– Da, eu, preasfinția voastră. Vă rog să mă iertați!
– Eu te iert, dar ce facem cu Biserica. Tu acolo nu m-ai jignit
pe mine. Ai jignit pe Hristos și Biserica Lui. Înțelegi?
– Da, înțeleg.
– Uite cum facem: ori te lași de băut, ori te lași de preoție. Cu
amândouă nu se poate. Tu decizi!
– Mă las de băutură. Nu mai pun alcool în gură în viața mea.
– Să te-ajute Dumnezeu. Hai, poți pleca!
Preotul s-a repezit la el, i-a luat mâna dreaptă în mâinile
sale tremurânde și a apăsat câteva sărutări. Iordan a întors capul
scârbit. Preotul mirosea a țuică de proastă calitate iar balele i-au
murdărit mâna. În același timp, însă, gestul de umilință i-a plăcut.
Consilierul, luat prin surprindere, s-a repezit la el și l-a tras de
lângă episcop. L-a împins nervos din cabinet sub privirea amuzată
a lui Iordan.
