Transformarea credinței hristice în cei aproape 2000 de ani de existență este unul dintre subiectele cele mai delicate ale creștinătății. Nu trebuie multă teologie pentru a observa că între mesajul rostit de gura dumnezeiască a lui Iisus Hristos și ceea ce se trăiește astăzi de cei ce-l mărturisesc e o diferență uriașă. Ar trebui să ne întoarcem la întrebări simple, de genul: cine este pentru tine Iisus Hristos? Care este esența mesajului Său? Care sunt principiile fundamentale ale credinței Sale? Ce critica Dânsul la contemporanii Săi?
Pentru noi creștinii, Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Eu cred că oricine poate spune simplu: mesajul principal este acela că Dumnezeu ne iubește și așteaptă să-i răspundem în același mod, iubindu-L și iubind „pe aproapele ca pe tine însuți”, aproapele fiind orice om, indiferent de vârstă, sex, neam, credință, cultură, culoare a pielii sau orice ne-ar face să părem diferiți. Această iubire nu trebuie să rămână doar la nivel intelectual ci trebuie să se manifeste în fapte. Creștinii, ucenicii lui Hristos, trebuie să urmeze modelul divin, adică să fie: milostivi și buni, înțelepți, blânzi, îngăduitori, cu râvnă pentru principiile în care cred.
Oricine citește Noul Testament observă că Dânsul critica vehement transformarea credinței într-un ritual sec, într-o înșiruire de norme, într-o instituție umană, într-o negustorie spirituală și materială. A pus degetul pe rană și a arătat slăbiciunile contemporanilor: fățărnicia, legalismul, răstălmăcirea mesajului divin, formalismul, superficialitatea.
Câtă vreme creștinismul s-a manifestat în catacombe și a fost persecutat trăitorii aveau o credință vie, puternică, lipsită de formalisme și reguli. Libertatea și privilegiul pe care Constantin cel Mare l-a dat creștinismului au făcut ca în puțină vreme creștinismul să fie nevoit să îmbrace și o formă juridică. Din acest moment și până în vremea noastră decăderea a fost constantă. Conștiințe clare atât din lumea credinței cât și din mediul laic au semnlat acest fapt.
Cartea spre care vă îndrept atenția este o meditație sensibilă și realistă la adresa creștinismului răsăritean. Ca un adevărat chirurg spiritual transpune acțiunea într-o comunitate de munte din Grecia ocupată de turci în jurul anului 1920. Dincolo de frumusețea scriiturii, de acțiunea palpitantă cu final neașteptat scriitorul ridică această problemă a transformării creștinismului din ceeea ce ar fi trebuit să fie într-o credință rece, legalistă, în numele căreia să poată fi justificată alungarea săracilor, uciderea celor ce trăiesc autentic, culpabilizarea celor ce încearcă să trăiască profund și corect adevărul Evangheliei.
Tema a fost tratată și de alți mari scriitori, aici amintind doar celebra scenă a Marelui Inchizitor din romanul Frații Karamazov a scriitorului rus F.M. Dostoievski, ideea fiind aceeași, dacă Hristos s-ar întoarce pe pământ ar fi iar răstignit, de această dată chiar de oamenii credinței, în numele credinței.
Tema este foarte actuală și asupra sa voi reveni. Întrebarea către cititori este acesta: simțiți această transformare a credinței? Cum vă afectează ea? Întrevedeți întoarcerea spre normalitate?
Soluția o știm cu toții: întoarcerea la sensul real și profund al cuvântului Evangheliei. Numai că între a ști și a face este un pas uriaș. Între minte și inimă, spun Părinții este distanța cea mai mare. Un pas pe care cei mai mulți nu îl pot face.
Prezentare cărții de către editura Humanitas
”Hristos rastignit din nou a fost ecranizat, cu titlul Celui qui doit mourir (Cel ce trebuie sa moara), de regizorul Jules Dassin in 1957, avandu-i in distributie pe Melina Mercouri si Pierre Vaneck.
Lykovrysi este un sat prosper si pasnic, ai carui locuitori traiesc resemnati sub stapanirea otomana. Jugul nu este greu. Au libertatea credintei, asa ca fruntasii satului se hotarasc sa puna in scena, in Saptamana Mare, Patimile lui Hristos. Tanarul pastor Manolios va fi Iisus, iar Mihelis, Kostandis si Iannakos – apostolii Petru, Iacov si Ioan. Pentru a fi la inaltimea misiunii incredintate, cei patru tineri se intorc spre Scripturi si spre credinta, incercand sa-si ajute semenii. Iar cand un sat vecin este ras de pe fata pamantului de turci, refugiatii le cer adapost celor din Lykovrysi si mai-marii comunitatii ii refuza, pentru a nu-si pierde avutul si autoritatea. Manolios si prietenii sai devin propovaduitorii unei credinte pe care ceilalti, noi farisei ce nu vor sovai sa ucida, o imbratiseaza doar cu vorba, nu si cu fapta.”
Prezentarea cărții de către domnul Andrei Chirilă, Blogul Cartepedia
”Ce loc ar putea semăna mai bine cu Iudeea antică decât un sat de munte din Grecia anilor ‘20, uitat de lume și parcă și de timp, unde locuitorii s-au obișnuit cu condițiile climatice aride și cu stăpânirea otomană. Tradiția acestui sat izolat este ca, în fiecare an în Săptămâna Mare, tinerii satului să pună în scenă o reprezentare a Patimilor lui Hristos, iar în anul în care are loc acțiunea romanului sătenii îl aleg pe Manolios, un tânăr păstor, să îl reprezinte pe Iisus. Prietenii săi, Mihelis, Kostandis si Iannakos, vor juca la rândul lor un rol important. Ei vor fi apostolii Petru, Iacov și Ioan și îl vor urma pe Manolios chiar și atunci când acesta ajunge să își ia rolul prea în serios. Inspirat de viața Mântuitorului, tânărul păstor simte că e datoria sa să renască în inimile sătenilor dragostea pentru semeni, chiar dacă aceștia sunt locuitorii unui sat din apropiere veniți să caute adăpost după ce casele lor au fost distruse de turci. Avem de-a face însă cu o lume care, deși încă își mai păstrează tradițiile, pare a se fi lepădat de credință iar în rândurile sătenilor găsim cu ușurință un Iuda și o Maria Magdalena care își îndeplinesc rolurile cu naturalețe.
Kazantzakis vorbește prin gura tânărului Manolios despre cler, popi și regulile impuse de biserică care distrug încetul cu încetul orice urmă de dragoste din sufletele oamenilor. Pare a fi nevoie de o a doua răstignire a lui Hristos pentru ca aceștia să poată ajunge din nou la ceea ce înseamnă cu adevărat credința”.
FM Dostoievski, Frații Karamazov, discursul marelui Inchizitor
„Crezi, oare, ca noi n-am iubit omenirea, de vreme ce am inteles cu atata umilinta slabiciunile ei si am cautat din toata inima sa-i usuram povara, ingaduind firii sale nevolnice chiar si pacatul, cu conditia ca sa fie savarsit cu stirea noastra? De ce atunci vii acum sa ne tulburi? De ce ma privesti in tacere cu ochii tai blanzi, convins ca dreptatea e de partea ta? Mai curand as vrea sa te vad manios, nu-mi trebuie dragostea ta, pentru ca nici eu nu te iubesc. De ce as incerca sa ma prefac? Nu-mi dau seama, oare, cu cine vorbesc? Stii dinainte tot ce as avea sa-ti spun, o citesc in ochii tai. Cum as putea, oare, sã ascund de tine taina noastra? Poate ca vrei totusi s-o auzi din gura mea. Atunci asculta: noi nu suntem cu tine, ci cu El, asta este toata taina noastra! De mult nu mai suntem cu tine, ci cu El; au trecut opt veacuri intre timp. S-au implinit opt veacuri de cand am primit din mainile lui ceea ce tu ai lepadat cu indignare, darul din urma, pe care el insusi ti l-a oferit atunci, cand ti-a infatisat imparatiile pamantesti. Noi am primit de la el Roma si spada cezarului, decretandu-ne stapanitorii pamantului, singurii lui imparati.”
