Nu a fost alegerea mea să deschid acest blog chiar în acestă perioadă. Cred, fără fățărnicii, că toate se întâmplă când vrea Dumnezeu. Acest blog începe chiar când cazul părintelui Visarion Alexa a inflamat opinia publică. Nu mi-am propus să dau sentințe, nici să trag concuzii. Vreau doar să dau câteva mărturii din viața mea. E greu să fii preot, mai ales tânăr. Încercările sunt cumplite. Aș începe cu o pildă: se spune că un stareț făcea controlul prin chilii în vremea Postului Mare. Într-o chilie a găsit un călugăr care cocea un ou într-o lingură la flacăra unei lumânări.
– Nenorocitule… a strigat.
– Diavolul părinte stareț, el m-a învățat asta.
De după sobă, însă, diavolul a spus:
– Pe asta n-am știut-o nici eu.
Uneori omul este ”mai lup decât lupul” iar faptele sale miră și pe diavoli.
Îmi amintesc de începutul vieții mele preoțești. Aveam 24 de ani, slujeam într-un sat din munții Vrancei, eram un tânăr timid, cu planuri mari. Îmi iubeam nespus soția, se vedea asta din ochii mei și doar eu nu observam cum câte o femeie mă privea adânc în ochi când îmi dădea pomelnicul la liturghie.
După puțini ani am ajuns în oraș, la o parohie nou înființată, am mobilizat oamenii și am ridicat o clădire în care am început să slujim creștinește. Aveam râvnă și deseori neglijam familia pentru spovedit, pentru slujirea lui Dumnezeu, în general. Earu tot felul de oameni, bărbați, femei, tineri și tinere. Nu știu ce era în mintea unora, dar nu pot uita două întâmplăti. Odată, o femeie tânără ce se plângea de dublă personalitate m-a invitat insistent să mergem doar noi doi să ”ducem niște cărți” la biblioteca aflată la vreo 50 de kilometri de oraș. Altă dată aveam printre cei care se spovedeau o fată extrem de frumoasă cu mari probleme sufletești. Într-o sâmbătă a venit îmbrăcată extrem de provocator, cu fustă scurtă și cămașă decoltată, la spovedit. Doar că în timpul spovedaniei a leșinat. Puneți-vă în situația de a reacționa la asta, singur în capela unde se spovedea. În vremea asta a ajuns și soția mea acolo.
Nu vreau să justific atitudinea părintelui Visarion. Trauma doamnei care a reclamat este cumplită. Vă imaginați sentimentul unui suflet care vrea iertare și sfat și este molestată în modul povestit de presă. E absolut înfiorător. Însă, oricare dintre preoți se lovește de o mulțime de asemenea situații. Este necesară o mare stabilitate psihică, de o puternică legătură familială, de niște principii foarte puternice, o voință de fier spre a nu aluneca în greșeală.
Despre situația asta pot fi spuse foarte multe lucruri. Au fost mai multe greșeli și dânsul nu este singurul care le face. Vedetismul duce la mândrie iar căderea devine iminentă, apropierea fizică prea mare de fiii duhovnicești e greu înțeleasă, transformarea ce apare în timp în modul de a gândi, expunerea publică, practica de a nu spovedi în biserică, deci public, ci în diverse ”chilii”, devine uluitor cum locașul sfânt nu mai trezește fior metafizic și poate deveni loc al păcatului, subtila transformare spirituală încât să găsești justificare pentru orice păcat.
Credincioșii trebuie să aibă discernământul de a ști limita peste care nu pot trece în relația cu preotul. Deseori neștiind ce decizie să ia cu viața proprie oamenii așteaptă rețete de la duhovnic. Prietenia dintre credincioasă și preot este prietenia dintre un bărbat și o femeie. Nu spun că este un lucru nefiresc, dar limitele trebuie păstrate cu grijă (preotul este părinte, credincioasa este fiică spirituală, raportul este părinte, fiu).
Ca de fiecare dată autoritățile spirituale se comportă lamentabil. Nu citez de la mine ci de la un autor necunoscut: ”Trinitas a șters emisiunile cu Pr. Visarion Alexa de pe Trinitas; Doxologia a anunțat că renunță la colaborarea cu el; Neamțu marele intelectul creștin s-a lepădat verbal de el, toată lumea fuge ca de covid de Marele Duhovnic de București. Exact ca la Tanacu, nu-i al nostru, nu-l cunoaștem (de frică să nu fim asociați cu el). Ce atitudine parentală are Biserica față de fiul cel risipitor. Oricare dintre noi am putea cadea mâine, cel care pare că stă să ia aminte să nu cadă. Nu tu șansa pocăinței… ștergem urmele picioarelor lui Visarion de pe culoarele Trinitas și praful de pe podelele de la Doxologia și amprentele de pe clanțele ușilor patriarhale și protopopești. Foarte urât! Să ne ferească Dumnezeu!”
Mai există căință? Mai poate fi iertare pentru dânsul? Da, există și căință, și iertare.
Două lucruri nu au fost spuse: trauma soției părintelui și a copiii lui, incluzând riscul sărăciei sau al divorțului și trăirile fiilor duhovnicești ai părintelui, ale celor care de-a lungul vremii s-au spovedit și au primit îndrumare de la dânsul. Dar asta ar fi în sine un subiect de discuție.
La început am crezut ca este vorba despre un călugăr și am întrebat, unde am primit un linck cu pagina personală a preotului. Apoi am întrebat numele victimei și tot asa am ajuns la pagina Cătălinei Țuțuianu! După aceea am cautat bibliografia preotului și vad ca își începe liceul tot acolo unde Gabriela Vranceanu îl termina. Este absolvent de SNSP. Va mai aduceți aminte ce spunea Iulian Fota prin anul 2000: prea mulți epoleți pe sub sutana! Acum îl vad pe Valentin Goia ca se aprinde și da lămuriri despre chilie și spovedanie dar de aici lipsește un detaliu foarte important din care reiese faptul ca prin Taina Spovedanii se urmărește altceva. Denigrarea continua cu voci anonime…. deci:încotro se îndreaptă ortodoxismnul romanesc când vad ca patriarhul Daniel poarta de grija sa ridice binecuvantarea la femeii teolog dar sa dea diplome la femei politiciene ori sportive?